Supravietuiesc in Barlad( I)

Ei, da, Barladul este orasul in care, cel putin pana in acest moment, am supravietuit. Am intalnit persoane care habar n-aveau unde e orasul, pardon, municipiul acesta. Cea mai mare gogomanie a iesit prin gura, din creierul unui "studinte"la "gheografie":" Barlad e in Republica Moldova?" Intreba, doar, saracul. Nevinovat, oricare ar fi sensul acestui cuvant. Imi place sa cred ca acei dintre voi care vor citi randurile acestea stiu unde e Barladul. Odinioara, in momente de puerila exaltare, ma pomeneam laudand urbea de provincie, cu oameni calzi( credeam eu), cinstiti( imi placea sa cred) si demni( ca asa ma invatase comunismul).Azi nu mai cred aceleasi lucruri. Viata s-a incapatanat sa-mi demonstreze ca eram de o ingrijoratoare naivitate. M-am desteptat inainte de a se transforma intr-o chestie patologica.

Asa, ca de inceput, va voi face o succinta prezentare a etapelor , daca nu mai importante , din viata mea de barladeanca, cel putin ramase in memorie.

Nu voi lua azi in discutie inceputurile mele ca fiinta rationala pe aceste meleaguri, ci ma voi limita la a puncta momentele ce mi-au ramas in memorie si care au insemnat drumul meu prin viata de pana acum .E greu sa parcurgi drumul cand nu e nimeni inaintea ta sa-l desteleneasca. Balarii de tot felul iti ranesc picioarele, obligandu-te sa faci compromisuri in ceea ce priveste mentinerea pozitiei ortostatice. Daca nu esti in stare sa faci compromisuri de acest soi, treaba e numai si numai a ta.

Asadar, am fost eleva unei scoli generale de prestigiu pe vremea aceea. Mama a tinut mortis sa studiez muzica. Mama a murit si n-am apucat sa o intreb daca visa sa ajung un Verdi feminin, romanesc, nici nu stiu daca mamei ii placea si altceva decat folclorul . Caci mama mea a fost o femeie simpla. Cert e faptul ca, pentru a studia un instrument muzical( din nefericire pentru mine, vioara), am parasit scoala din cartierul meu. Clasa era formata , intr-o proportie ingrijorator de mare, din copiii celor mai iubiti dintre pamanteni ai acelei perioade. Va imaginati ce" confortabil "a fost pentru copilul unei familii cat se poate de muncitoresti, sa sada alaturi de odraslele rasfatate ale unor doctori, profesori, actori...

Trec, acum, la urmatorul moment de neuitat: intrarea la liceu. Toti visau sa devina codrenisti. Mama mea visa sa devin agricultoare. Nu stiu de ce mama mea manifesta o asemenea labilitate in ceea ce privea alegerea viitorului meu. Se infiintasera comunistele licee agricole, deci nu se putea o varianta mai buna. Am devenit eleva de liceu agricol, fara sa ma consulte nimeni daca doresc sau nu asta.

Multe au fost momentele umilitoare in acei 4 ani, dar cateva au ramas sapate adanc si sangeriu in constiinta mea. Aveam un maistru, Gheorghiu se numea. Elevii il poreclisera "cap de guma". "Cap de guma"asta, numit asa din pricina unui tic nervos care ii smucea capatana la cateva secunde, s-a dat mare ca face el ciupercarie. De atunci , multa vreme n-am putut suporta ciupercile. Pe o iarna geroasa de crapau pietrele, vreme de 2 saptamani, am desfacut balegar inghetat. In rahatul ala care imi ranise mainile, urmau sa creasca ciupercile lui "cap de guma", cel care "ctitorise" chiar si o sera in acest sens. Nu il voi uita niciodata pe "cap de guma", intrebandu-ma chiar si acum ce rasplata o fi primit pentru ca ne-a chinuit ca pe hotii de cai!
Un alt moment de neuitat e un inceput de an scolar( treceam in clasa a XI-a) cand scoala ne-a trimis pentru doua saptamani la scos cartofi. Am locuit intr-un hangar, nu am avut lumina, munceam dimineata, veneam la dormitor pentru a servi pranzul, apoi ne reintorceam pe camp. Nu voi uita randurile acelea lungi, kilometrice, nici durerea din sufletu-mi adolescentin, scormonind cu degetele in pamant, in urma utilajului care scotea grosul cuiburilor de cartofi. Am flamanzit, am baut apa cu paie, caci colegele mele facusera indigestie din pricina apei de la fantana, iar taranul care ne aducea bidoanele cu lichidul vital a aruncat in sursa un bolovan de clor, din ala care se folosea la wc-uri. Prin urmare, pana la plecare am baut apa din balta. Acolo am vazut cum se strica o prietenie pentru o lingura de apa, pentru accesul la unicul lighean , in care se spalau 40 de fete. Dumnezeule mare, am participat acolo la prima sedinta de spiritism, facuta din plictiseala si n-am sa o uit pe colega care nu a vrut sa invoce spiritul bunicului ei pe motiv ca locul e murdar si urat.
Imi placea sa joc teatru. In odaia mea, dicolo de ce voia scoala sau ce voiau parintii, visam sa devin, intr-o zi, actrita. Spre marea mea bucurie, catre finalul anilor de liceu am putut urca pe o scena. Exista festivalul atat de hulit acum, "Cantarea Romaniei"
Trebuie sa precizez ca din treapta a II-a, mama s-a razgandit in privinta a ce urma sa devin, trecand cu o repeziciune uimitoare de la agronomie la medicina. Daca stau sa ma gandesc bine, cred ca sanatatea alor mei incepuse sa se subrezeasca. Asta cred ca a fost motivul. Cert e faptul ca, m-am dus, dupa bacalaureat, sa sustin examen acolo unde dorea familia si timp de 3 veri am fost candidat de profesie. A, desigur, incercasem o discutie cu ai mei, insa fara rezulate pozitive in ceea ce ma priveste. Potrivit opiniei lor, actritele erau curve, ceea ce in parte e adevarat, iar actorii, indiferent de sex, erau muritori de foame, iarasi foarte aproape de adevar. Durerea mare era ca mie imi placea sa fac asta si nu ma interesa la vremea aceea ca aveam sa fac foamea. Ca stofa de curva n-aveam, oricum.
Ghinionul familiei mele a fost ca facultatea de medicina nu m-a vrut. Am revenit in urbe, derutata, si m-am pomenit, plina de curaj, suplinitoare undeva, la tara. Mergeam cu trenul pana intr-o gara, apoi faceam kilometri pe jos, urcand si coborand dealuri. Copilasi mucosi, un director care m-a intampinat cu stacana cu vin si un an greu. O iarna in care trenurile n-au mers din pricina nametilor de zapada si o intamplare tragi-comica. M-am pomenit, alaturi de buna mea prietena si colega de profesorat, intr-o seara de iarna, la sediul bazei de receptie(asa se chema), unde, prin bunavointa sefului de acolo(sa-i dea Dumnezeu zile multe si fericite),am dormit o noapte. Frig, un cos de ciocani de porumb langa o soba care scotea fum si nu caldura. Incuiate cu o yala antica, care se blocase, am avut o discutie interesanta cu paznicul din schimbul de noapte, pe care noi l+am intrebat, cand tragea de usa, cine e. Omul credea ca suntem hoate. S+a lamurit ce e cu noi acolo . In noaptea aceea am escaladat fereastra pentru a iesi din incapere si a ne face nevoile si am reusit sa ramanem insetate, uitand apa in galeata, apa ce se transformase rapid in gheata.
Nu voi uita orele lungi de asteptare in gara murdara, nici pe inspectorul de yona care venea baut si pleca lemn, asa incat , intr+o seara a refuzat sa urce in tren, sub pretext ca stie el ca trenul ala nu merge la Barlad. O, ce vremuri!
Ma opresc aici, promitandu+va voua, putinilor cititori, ca voi continua. Pentru ca, pentru mine aventura abia avea sa inceapa.